„Statisticile europene publicate la începutul lunii septembrie descriu, din unghiuri diferite, aceeași vulnerabilitate structurală a României. Prima arată că țara noastră are cea mai mică pondere a tinerilor absolvenți de studii superioare din Europa (Eurostat, 2026). A doua indică faptul că salariile profesorilor români au înregistrat cea mai mare scădere din Uniunea Europeană, în raport cu evoluția costului vieții, în ultimii ani (Eurydice, 2026). Privite împreună, cele două informații conturează un sistem care întâmpină dificultăți atât în atragerea și păstrarea cadrelor didactice, cât și în sprijinirea unui număr suficient de mare de tineri până la finalizarea studiilor universitare”, declară rectorul Universității de Vest din Timișoara (UVT), prof.univ.dr. Marilen Gabriel Pirtea.

Rectorul UVT subliniază: „Potrivit celor mai recente date ale Eurostat (2026), numai 23% dintre românii cu vârste între 25 și 34 de ani aveau studii superioare în 2025. Media Uniunii Europene ajunsese la 44,8%, foarte aproape de ținta de cel puțin 45% stabilită pentru 2030. România se află astfel la aproape 22 de puncte procentuale sub media europeană. Comparația în timp este și mai îngrijorătoare pentru că, în 2005, media europeană era de 27,2%, iar România se situa la 13,5%. După două decenii, țara noastră a ajuns la 23%, fără să atingă nici măcar nivelul mediu pe care Uniunea îl înregistra acum 20 de ani. România este singurul stat membru aflat în această situație. Progresul de 9,5 puncte procentuale înregistrat de România între 2005 și 2025 este unul dintre cele mai mici din Europa. În aceeași perioadă, state care porneau de la valori similare au avansat mult mai repede. Cehia a crescut de la 14,2% la 36%, Slovacia de la 16,2% la 36,3%, iar Malta a făcut saltul de la 17,8% la 47,7%. Diferențele arată că poziția actuală a României nu poate fi explicată numai prin moștenirea istorică sau prin nivelul de dezvoltare de la începutul perioadei analizate. Alte țări cu puncte de plecare comparabile au reușit să extindă considerabil accesul la studiile superioare și să crească numărul absolvenților.”

„În același timp, datele rețelei europene Eurydice pentru anul școlar 2024–2025 arată că salariile cadrelor didactice din România au scăzut cu 6,34% în raport cu creșterea costului vieții. Este cea mai severă deteriorare raportată în Uniunea Europeană, înaintea Slovaciei, Italiei, comunității franceze din Belgia și Franței. Procentul acesta nu înseamnă neapărat că salariile nominale au fost reduse cu 6,34%, ci că evoluția lor nu a ținut pasul cu costul vieții. Pentru profesorii din România, efectul concret este însă o pierdere a puterii de cumpărare. Într-o profesie care solicită studii superioare, formare continuă și o responsabilitate socială ridicată, această pierdere afectează atât satisfacția profesională, cât și capacitatea sistemului de a atrage tineri bine pregătiți. Aceste statistici nu demonstrează, prin ele însele, că scăderea relativă a salariilor profesorilor a determinat ponderea redusă a absolvenților de facultate. Datele descriu mecanisme diferite, iar o relație cauzală ar necesita analize mai ample. Totuși, ele indică două componente ale aceluiași circuit educațional”, adaugă rectorul UVT.

„Universitățile depind de ceea ce se întâmplă în sistemul educațional din România înainte de admiterea propriu-zisă. Dacă școlile nu reușesc să atragă și să păstreze profesori competenți, dacă posturile din comunitățile vulnerabile rămân neocupate sau sunt acoperite temporar și dacă profesia didactică devine mai puțin atractivă pentru absolvenții performanți, efectele se acumulează de-a lungul întregului traseu școlar. Astfel, mai puțini elevi ajung să promoveze bacalaureatul, să își permită continuarea studiilor și să intre în universități cu o bază academică solidă. Ponderea redusă a tinerilor cu studii superioare nu este, așadar, numai o problemă a universităților din România. Ea reflectă selecțiile și pierderile produse succesiv în sistemul educațional, cum ar fi participarea școlară fragilă, abandonul, rezultate slabe la competențele de bază, accesul inegal la licee de calitate, nepromovarea bacalaureatului, diferențe mari între mediul urban și cel rural și dificultăți financiare care persistă după admiterea la facultate. Cu toate acestea, universitățile nu pot considera că responsabilitatea lor începe și se termină la poarta instituției. Faptul că numai 23% dintre tinerii români finalizează studii superioare arată că modelul actual de recrutare și sprijin al acestora în perioada studiilor universitare nu reușește să ajungă la o parte importantă a populației. Pentru multe familii, facultatea rămâne o opțiune costisitoare și dificil de imaginat, mai ales atunci când presupune mutarea într-un oraș universitar, plata chiriei sau a căminului și renunțarea temporară la un venit”, completează profesorul universitar Marilen Gabriel Pirtea.

„Universitățile din România trebuie să își extindă prezența în liceele din orașele mici și din mediul rural, nu doar prin campanii de promovare, ci și prin programe de orientare în carieră, mentorat, pregătire pentru admitere și contact direct al elevilor cu studenți și profesori universitari. Un elev care nu are în familie persoane cu studii superioare are nevoie de informații concrete despre admitere, burse, cazare, costuri, oportunități profesionale și despre cum arată viața universitară. În absența acestor repere, decizia de a nu continua studiile poate părea mai sigură decât intrarea într-un mediu necunoscut”, adaugă rectorul UVT.

Rectorul UVT mai spune: „Accesul la studii superioare este însă doar prima etapă. Astfel, creșterea numărului de înscriși la facultate nu va îmbunătăți indicatorul european dacă studenții abandonează înainte de absolvire. Universitățile din România au nevoie de mecanisme de identificare timpurie a riscului de abandon, programe de tutorat în primul an, cursuri remediale, consiliere psihologică și profesională, precum și de ajutor financiar suficient pentru studenții vulnerabili. Datele privind abandonul ar trebui analizate pe facultăți, programe, medii de proveniență și situații socioeconomice, pentru ca sprijinul să ajungă acolo unde este necesar. Este importantă și dezvoltarea unor trasee universitare mai flexibile, sub forma programelor cu frecvență redusă, a formelor hibride de predare, a recunoașterii învățării anterioare și a posibilității de a întrerupe și relua studiile, în condiții clare, ceea ce poate face educația superioară accesibilă persoanelor care muncesc, au copii sau nu pot locui permanent într-un oraș mare care este centru universitar. Dar flexibilitatea nu trebuie să însemne standarde academice mai scăzute, ci eliminarea barierelor administrative care nu au legătură cu calitatea învățării.”

„Situația profesorilor se reflectă și în universitățile din România, într-un mod direct, deoarece acestea formează viitoarele cadre didactice. Dacă în mediul preuniversitar se oferă salarii puțin atractive, o evoluție profesională lentă și condiții de muncă dificile, programele de formare didactică riscă să devină opțiuni secundare, iar absolvenții buni vor alege alte domenii. România poate intra astfel într-un cerc vicios: profesia didactică va atrage mai puțini candidați, școlile vor pierde personal calificat, pregătirea elevilor se va deteriora, iar universitățile vor primi mai puțini candidați și vor fi nevoite să remedieze goluri de învățare tot mai mari. Ruperea acestui cerc vicios presupune ca universitățile să trateze formarea profesorilor drept o misiune strategică. Pregătirea pedagogică trebuie să fie riguroasă, practică și susținută de mentorat real în școli. Studenții interesați de cariera didactică au nevoie de burse, de stagii de pregătire didactică de calitate și de o perspectivă profesională credibilă. În același timp, cadrele didactice deja aflate în sistem trebuie să poată reveni periodic în universități pentru formare continuă relevantă, adaptată schimbărilor curriculare, tehnologiei și nevoilor tot mai diverse ale elevilor. Nici universitățile nu sunt protejate de problema salarizării. Atunci când veniturile și condițiile de muncă din mediul academic nu sunt competitive, instituțiile pierd tineri cercetători și cadre didactice către sectorul privat sau către universități din străinătate. Creșterea participării la învățământul superior presupune nu doar mai multe locuri pentru studenți, ci și suficienți profesori universitari, servicii de sprijin, laboratoare, biblioteci și infrastructură”, mai adaugă rectorul UVT.

„România are nevoie, prin urmare, de o politică educațională integrată care să nu separe artificial școala de universitate. Salarizarea profesorilor, calitatea formării didactice, promovarea bacalaureatului, accesul la facultate și finalizarea studiilor superioare sunt verigi ale aceluiași lanț cauzal. O intervenție izolată într-un singur punct poate produce îmbunătățiri temporare, dar nu va schimba direcția sistemului. Cele două seturi de date transmit un avertisment dublu, și anume că România are prea puțini absolvenți de facultate și profesori plătiți prost, a căror putere de cumpărare s-a deteriorat. Practic, este semnalată o problemă ce ține de continuitatea educațională și de încrederea în valoarea unei cariere construite prin educație în România. Pentru universități, miza nu mai este doar să concureze pentru cohortele tot mai mici de candidați, ci să contribuie activ la lărgirea bazei de acces la educație academică, la păstrarea studenților și la reconstruirea profesiei didactice pe baze solide. Altfel, scăderea demografică, inegalitățile și lipsa personalului calificat se vor alimenta reciproc, iar distanța față de media europeană va deveni și mai greu de recuperat”, conchide rectorul Universității de Vest din Timișoara, Marilen Gabriel Pirtea.